Amalgame abstracte...

Cand visez...cand se viseaza, seara de seara, cu milioane de creiere, ci bilioane de imagini si culori diferite...Prea multe vise, si parca, prea multi oameni, care sa le aiba, chiara asa, noapte de noapte.
Am crezut mereu ca visele te ajuta sa descifrezi viata, ca-ti arata cai nevazute si neexploatate pana acum de imaginatia ta si ca-ti deschide noi orizonturi in tot si in toate.
Recunosc, pe la chiscurile de reviste, ma opresc si citesc daca vad articole despre vise...imi descrie ce se intampla daca visez cai, mere, paduri, voci, moarte, viata, apa....ciudat, este faptul ca visele nu se compun numai dintr-un element, caruia sa-i citesti definitia intr-o carte...sunt prea multe lucruri, fiinte, culori, un amalgam de ganduri in dezordine, de-avalma, nesortate din creierul omului.Se pare astfel, ca nu se vor putea niciodata descifra visele asa, printr-un simbol reprezentativ, care domina visul.De multe oti, tablourile visate se intrepatrund, se abstractizeaza dimineata, si-abia daca-ti mai amintetsi ca ai visat..."Visul" e un ceva mult prea complex pentru mintea umana, e ceva mult prea frumos pentru a putea fi descoperit.
Si ceea ce ador la vise este intensitatea cu care le traiesc, cu care le simt! De multe ori, cand ma trezesc, am impresia ca inca sunt in centrul actiunii din vis...multe emotii am trait in 13 ani de vise!Am visat odata ca ma aflam intr-un oarecare loc,atat de abstract, incat in vis, mi-am spus cu voce tare "Sigur visez acum, de ce nu ma trezesc?!". M-a uimit faptul ca am recunoscut in vis ca visez, si totusi, parca intrebarea mi-a zburat de pe buze odata cu aerul,pur si simplu, si nu m-am trezit, am inceput sa ma implic in acel vis, desi eram convinsa ca nu-i realitate. Spre final, am uitat de constatarea mea prea logica pentru a fi visata, si m-am trezit la fel de zbuciumata ca de obicei:D
Cum spuneam, visele sunt prea complicate pentru noi, ne descoperim o alta latura cu care gandim, descoperim ca puteam sa visam! Vise...

O lume gravata cu numele meu...

Am auzit, intrigant, de oameni care nu cred in minuni.Trilioane de stele , bilioane de nori...un singur soare încins, o singura luna domnind peste nopti de liniste...Un univers de lacrimi, o lume de zâmbete...Prea multe sentimente , un singur suflet...Şi toate astea, si mult prea multe altele, nu i- au convins pe acei oameni mediocri, indecişi...
Personal,nu-mi sunt prea dragi nici savantii...nu-mi plac ştiinţele exacte, in primul rand, şi mă nelinişteşte gandul că unii ar putea spune , că intre creier si inima, nu exista sufletul...Cine stă treaz,toata noaptea, să ne sorteze visele, să jongleze in somn cu sentimentele noastre? Ma intrebam de curand, daca savantii viseaza...sau ei cred ca visul este provocat de ganduri prea puternice in timpul somnului,drept dovada ca organul numit creier este comple, din punct de vedere functional, caci nu se opreste nici cand inima nu mai bate?
Pentru ce sa cautam atatea explicatii?De ce sa folosim cuvinte mari?
De-a dreptul jenant pentru toate minunile ce ne inconjoara. O jignire pentru Dumnezeu!
Si, daca viata insasi nu-i convinge pe oameni, ma intreb daca au vazut vreodata aurora boreala de la cele doua poluri opuse. Daca s-au numarat printre miile de spectatori uimiti de slava si divin...Eu, nu am vazut vreodata aurora boreala, dar mi-o pot creea singura, cu multa imaginatia si dorinta...m-am uitat astazi, la 10.00 pe cer, cu ochelarii tatalui meu speciali pentru sudura, pe cer...Am vazut, cum in sfarsit, imposibilul a devenit realitate, si soarele s-a intalnit cu luna...am vazut jumatate din luna, jumatate din soare, iar restul a fost magie...
Si un savant ar putea sa-mi spuna :"Iluzie optica"...Bun, si? Cred ca si asta-i o minune....atat de usor sa ne fie fentat ochiul, atat de usor sa simtim tot ce vedem!
Si, cum, oameni fara suflet, sa nu credeti in minuni?

Cum a luat fiinta Craciunul...

Prezenta-n toate zambetele, in toate inimile, in toate iernile, in toate casele...
Astazi, m-am hotarat sa scriu in viziunea mea, o legenda.....de Craciun.
Se spune ca inainte era sarbatoarea zeilor,momente critice pentru pamantenii care erau nevoiti sa le dea jertfe, astfel incat, toti cei care sarbatoresc acum aceasta sarbatoare primesc cadouri. Drept pedeapsa, insa, pentru zeul suprem, "Craciunel",batran de eternitati,la inceputul sfarsitului zeilor, era obligat sa le aduca tuturor oamenilor, in seara de ajun, supranumite cadouri, dorintele lor materiale de peste an, ca sa compenseze ofrandele nemeritate ce le primea el , pe vremea zeilor, pierduta-n veci.Cu timpul ,insa,Cerul a uitat de pedeapsa lui Mos Craciunel, iar in acel an, niciun om n-a primit nimic de Craciun. Se credea ca anul trecut a fost ultimul an plin de cadouri. Vazand toate lacrimile care se varsau,Cativa copii de zei cu mame pamantence, rataciti prin lume, cu suflete de oameni, milosi, s-au dus la Craciunel sa-l roage ca si de-acum inainte, cu ajutorul lor,sa mai imparta cadouri, de Craciun. Zeul, suparat pe oamenii mari, care nici nu-i lasau cozonac, nici lapte sub brad, cum faceau copii, s-a hotarat , impreuna cu nou-venitii, sa aduca numai copiilor cadouri, care au sufletul curat si stiu intotdeauna sa-l bucure pe Mos. Cerul, incantat de ceea ce au facut copii zeilor cu seuflete de pamanteni, drept multumirea le-a harasit sa fie ajutoarele mosului ", spiridusii," si le-a dat puterea de a construi cu mainile libere, dorinte de-ale copiilor.
Soarele, si el incantat, i-a trimis, lui Craciunel, noua raze de soare, pe care le-a numit reni, iar luna o caleasca din clestar, ca sa poata zbura peste lume, intr-o singura noapte.
De atunci, seara de Ajun, e cea mai asteptata seara a copiilor, in care batranul Craciunel, cu spiridusii, renii si caleasca lui,in forma de sanie, de clestar, impart cele mai frumoase daruri, copiilor ce cred in el si-n bunatatea lui.
Si da, exista Mosul!

Miracole din natura...

Unsubiect foarte dezbatut, aspura caruia, insa, nu insista nimeni.Consider ca natura nu trebuie studiata, ci descoperita. E ,intr-adevar, mediul nostru in care traim, insa de ce atata agitatie asupra unor anumite detalii plictisitoare, cum ar fii: "Cine a creat lumea?"
-"Cum s-a produs acest fenomen natural?"
-"Cate sute de mii de ani are o stanca?"
-"Cand si cum va fii sfarsitul lumii?"
-"De ce se topesc ghetarii?"
Ce-i cu atatea intrebari, carora oricum nu le gasim raspunsul? Mie,mi se pare mult mai folositoare calatoria spre centrul pamantului, care este pur si simplu o aventura imaginara, decat incercarile disperate ale savantilor sa gaseasca raspusnsuri la toate aceste intrebari.
Bun, sa presupunem ca se va naste un geniu pe Pamantul asta si va descoperi cand e sfarsitul lumii...1.Cine l-ar crede? 2.Cu ce ne va ajuta aceasta improbabilitate stiintifica. Oricum o viata nu depaseste 100 de ani. Pentru ce atata agitatie, cat timp viata e scurta, si trebuie sa ne bucuram de ea. Va inchipuiti cum ar fii sa stim cand vom muri? Am fii foarte stresati sa nu vina acea zi, vom incerca sa traim in exces unele clipe, si toata viata ni se va da peste cap, din cauze unei date fixe. La ce bun toate astea? Si lumea,cine o fi creato?Pana la urma,cui ii mai pasa, cine vrea crede in Dumnezeu, cine nu, nu. Celor care s-au nascut cu simtamantul ca El exista, nu le trebuie nicio dovada ca sa fie siguri de asta. Ei se bucura de minunea in care traiesc, fara sa-si bata joc de scurta viata pe care o au la dispozitie,ne incercand in zadar sa faca lucruri mari.
Unele lucruri pot fi importante, si daca-s marunte, dar pline de esenta interesului.

Agitatie

Doar o ceasca de cafea fierbinte pe-o banca parasita din parc. Doar abur des in atmosfera.Voci nestapanite:"Am plecat. Ai grija. Nu uita geanta.Imi place bluza asta.Pe curand. Ai intarziat.",rasete, tipete, ecouri.Pamant fierbine patat de roua diminetii. Un trandafir ofilit e aruncat de la etajul 2 al unui bloc de langa parc. Oameni trec pe strazi, singuri, cate doi, cate trei... Un caine si doi trecatori se sperie reciproc. Cerul e gri, dupa-amiaza ploua.Din parcare, ies masini colorate,zgomotoase.
Unii nervosi, altii tristi sau veseli. Unii emotionati sau caraghiosi. Cu totii oameni...
Doar ceasca de cafea, dupa care s-ar putea scrie un roman, dupa cate a vazut, intr-o dimineata fierbinte. Ea nu face nimic. Priveste.Da impresia de un minunat sfatuitor, caci tace.Nimeni nu o observa. Nimanui nu-i pasa. Totusi, ce cauta o ceasca de cafea,pe-o banca, in parc?
Un trecator nelinistit trece pe langa ea, si-o varsa din gresala,dand peste ea cu cotul acoperit de camasa alba,acum patata de cafea fierbinte.Trecatorul, isi da jos camasa si ramane-n maieu. Nimeni nu si-a mai amintit apoi, aceasta scena. Nici chiar el.
Si-acum in parc, pe-o banca parasita, sta o ceasca sparta de cafea.

O miercuri dimineata,printre titluri ingrosate ale unui ziar de pe tejghea...