Cum a luat fiinta Craciunul...

Prezenta-n toate zambetele, in toate inimile, in toate iernile, in toate casele...
Astazi, m-am hotarat sa scriu in viziunea mea, o legenda.....de Craciun.
Se spune ca inainte era sarbatoarea zeilor,momente critice pentru pamantenii care erau nevoiti sa le dea jertfe, astfel incat, toti cei care sarbatoresc acum aceasta sarbatoare primesc cadouri. Drept pedeapsa, insa, pentru zeul suprem, "Craciunel",batran de eternitati,la inceputul sfarsitului zeilor, era obligat sa le aduca tuturor oamenilor, in seara de ajun, supranumite cadouri, dorintele lor materiale de peste an, ca sa compenseze ofrandele nemeritate ce le primea el , pe vremea zeilor, pierduta-n veci.Cu timpul ,insa,Cerul a uitat de pedeapsa lui Mos Craciunel, iar in acel an, niciun om n-a primit nimic de Craciun. Se credea ca anul trecut a fost ultimul an plin de cadouri. Vazand toate lacrimile care se varsau,Cativa copii de zei cu mame pamantence, rataciti prin lume, cu suflete de oameni, milosi, s-au dus la Craciunel sa-l roage ca si de-acum inainte, cu ajutorul lor,sa mai imparta cadouri, de Craciun. Zeul, suparat pe oamenii mari, care nici nu-i lasau cozonac, nici lapte sub brad, cum faceau copii, s-a hotarat , impreuna cu nou-venitii, sa aduca numai copiilor cadouri, care au sufletul curat si stiu intotdeauna sa-l bucure pe Mos. Cerul, incantat de ceea ce au facut copii zeilor cu seuflete de pamanteni, drept multumirea le-a harasit sa fie ajutoarele mosului ", spiridusii," si le-a dat puterea de a construi cu mainile libere, dorinte de-ale copiilor.
Soarele, si el incantat, i-a trimis, lui Craciunel, noua raze de soare, pe care le-a numit reni, iar luna o caleasca din clestar, ca sa poata zbura peste lume, intr-o singura noapte.
De atunci, seara de Ajun, e cea mai asteptata seara a copiilor, in care batranul Craciunel, cu spiridusii, renii si caleasca lui,in forma de sanie, de clestar, impart cele mai frumoase daruri, copiilor ce cred in el si-n bunatatea lui.
Si da, exista Mosul!

Miracole din natura...

Unsubiect foarte dezbatut, aspura caruia, insa, nu insista nimeni.Consider ca natura nu trebuie studiata, ci descoperita. E ,intr-adevar, mediul nostru in care traim, insa de ce atata agitatie asupra unor anumite detalii plictisitoare, cum ar fii: "Cine a creat lumea?"
-"Cum s-a produs acest fenomen natural?"
-"Cate sute de mii de ani are o stanca?"
-"Cand si cum va fii sfarsitul lumii?"
-"De ce se topesc ghetarii?"
Ce-i cu atatea intrebari, carora oricum nu le gasim raspunsul? Mie,mi se pare mult mai folositoare calatoria spre centrul pamantului, care este pur si simplu o aventura imaginara, decat incercarile disperate ale savantilor sa gaseasca raspusnsuri la toate aceste intrebari.
Bun, sa presupunem ca se va naste un geniu pe Pamantul asta si va descoperi cand e sfarsitul lumii...1.Cine l-ar crede? 2.Cu ce ne va ajuta aceasta improbabilitate stiintifica. Oricum o viata nu depaseste 100 de ani. Pentru ce atata agitatie, cat timp viata e scurta, si trebuie sa ne bucuram de ea. Va inchipuiti cum ar fii sa stim cand vom muri? Am fii foarte stresati sa nu vina acea zi, vom incerca sa traim in exces unele clipe, si toata viata ni se va da peste cap, din cauze unei date fixe. La ce bun toate astea? Si lumea,cine o fi creato?Pana la urma,cui ii mai pasa, cine vrea crede in Dumnezeu, cine nu, nu. Celor care s-au nascut cu simtamantul ca El exista, nu le trebuie nicio dovada ca sa fie siguri de asta. Ei se bucura de minunea in care traiesc, fara sa-si bata joc de scurta viata pe care o au la dispozitie,ne incercand in zadar sa faca lucruri mari.
Unele lucruri pot fi importante, si daca-s marunte, dar pline de esenta interesului.

Agitatie

Doar o ceasca de cafea fierbinte pe-o banca parasita din parc. Doar abur des in atmosfera.Voci nestapanite:"Am plecat. Ai grija. Nu uita geanta.Imi place bluza asta.Pe curand. Ai intarziat.",rasete, tipete, ecouri.Pamant fierbine patat de roua diminetii. Un trandafir ofilit e aruncat de la etajul 2 al unui bloc de langa parc. Oameni trec pe strazi, singuri, cate doi, cate trei... Un caine si doi trecatori se sperie reciproc. Cerul e gri, dupa-amiaza ploua.Din parcare, ies masini colorate,zgomotoase.
Unii nervosi, altii tristi sau veseli. Unii emotionati sau caraghiosi. Cu totii oameni...
Doar ceasca de cafea, dupa care s-ar putea scrie un roman, dupa cate a vazut, intr-o dimineata fierbinte. Ea nu face nimic. Priveste.Da impresia de un minunat sfatuitor, caci tace.Nimeni nu o observa. Nimanui nu-i pasa. Totusi, ce cauta o ceasca de cafea,pe-o banca, in parc?
Un trecator nelinistit trece pe langa ea, si-o varsa din gresala,dand peste ea cu cotul acoperit de camasa alba,acum patata de cafea fierbinte.Trecatorul, isi da jos camasa si ramane-n maieu. Nimeni nu si-a mai amintit apoi, aceasta scena. Nici chiar el.
Si-acum in parc, pe-o banca parasita, sta o ceasca sparta de cafea.

O miercuri dimineata,printre titluri ingrosate ale unui ziar de pe tejghea...